Deși nici părinții mei nu îmi știu adresa din București, pentru că mă mut mai des decât niște oi aflate în transhumanță, ieri mi-am verificat cutia poștală. În pătrățica aia din metal jegos ședeau niște pliante care îmi recomandau cele mai bune pizze din oraș și un plic cu numărul apartamentului meu pe el. Semn că era chiar pentru mine.

Inițial am vrut să-l fac mototol alături de pliantele nesuferite, dar m-am gândit că aș putea măcar să arunc un ochi. Prin plic am zărit ceva ce m-a convins: scris de mână, cu pixul. Am rămaș șocată. Mai există oameni care scriu de mână? Și nu lista de cumpărături sau un ”La mulți ani” mâzgălit pe o felicitare pentru vreun coleg. O scrisoare, nene!

Am zis: ”Ok, asta trebuie să fie ceva important”. Ori mi-a scris administratorul pentru că nu mă găsește niciodată acasă să mă înjure, ori am vreun admirator secret care a reușit să-mi afle adresa.

Am desfăcut plicul și mi-am arunct ochii direct la încheiere: ”Cu sinceritate, Lili”. Poate m-a înjurat administratorul cu sinceritate sau admiratorul îmi spune tot cu sinceritate că o să mă urmărească până când o să-l dau pe mâna poliției.

De sub scrisoare se ivea un soi de broșură lucioasă de pe care întrezăream scris numai ”adevărul” scris cu litere durdulii și copilărești. Cum acest cuvânt îmi aduce aminte de un ceva foarte drag, am zis că scrisoarea merită citită.

”Întrucât nu am reușit să vă găsesc personal, m-am gândit să vă transmit prin această scrisoare câteva informații inportante”. Apoi zice ceva de răspunsuri biblice, ”Isus” și binele semenilor. Aha. Înțeleg.

Dezamăgire totală. Administratorul nici nu știe de existența mea și nu s-a prins că stau pe nașpa, iar admiratorul secret nu există. Bine că mi-a lăsat Lili un număr de telefon.