Ăsta a fost momentul în care m-am lăsat de scris - Oana Racheleanu - Blog

Ăsta a fost momentul în care m-am lăsat de scris

By duminică, iulie 8, 2012 3 , , , Permalink

 

Știu, am mai scris asta: mă minunez de fiecare dată când intru pe blog, după multe zile, și constat că oamenii încă mă citesc. Ce citesc, nu știu, căci nu prea am mai scris. Probabil verifică dacă am postat ceva nou sau recitesc postări mai vechi.

Deși n-am mai scris nimic, mă gândesc în fiecare zi la blogul ăsta. Dar am ajuns să mă gândesc cu ciudă pe mine și cu un nod în gât. De multe ori mi-am spus că nu am timp să scriu. Când am crize de personalitate, mă întreb cui naiba îi pasă ce aberez eu aici. La un moment dat, am constatat că scrisul din suflet înseamnă de fapt superficialitate şi, în acelaşi timp, expunere prea mare. În ziua în care toate îndoielile astea au făcut horă în jurul meu, m-am oprit din scris.

De curând, mi-am terminat lucrarea de disertaţie despre „Credibilitatea surselor în new media”. Poate o să scriu mai mult într-o zi despre tema asta. Unul dintre cei 14 intervievaţi ai mei mi-a spus că multe bloguri dispar pentru că nu sunt nişate, pentru că bloggerii respectivi sunt generalişti. Eu nu sunt bloggeriţă, dar blogul meu o să dispără din frica mea de a scrie. De fapt, de frica de a fi judecată. Cândva, credeam că am ceva în felul de a scrie. Azi simt mulţi ochi critici îndreptaţi spre mine şi multe degete pregătite pentru a mă indica cu dispreţ.

Am cunoscut în ultima vreme jurnalişti mari, pe care îi respect şi îi admir. Cu unii n-am socializat prea mult. Doar s-a întâmplat să stau lângă ei, moment în care i-am analizat, am ajuns acasă şi i-am citit. Cu alţii am schimbat doar două vorbe, nici măcar faţă în faţă, dar la numele cărora zâmbesc amintindu-mi textele pline de viaţă pe care le-au scris. Pe lângă/pentru oamenii ăştia eu sunt ziarizdă. Ăsta a fost momentul când m-am oprit din scris. Dar nu de tot. La serviciu scriu zilnic, dar e altfel de scris. M-am oprit din scrisul care mă reprezintă şi m-am pierdut pe mine. Am citit şi am admirat atâtea scriituri, încât nu mai ştiu care e a mea.

De multe ori m-am întrebat dacă marii jurnalişti au avut momente de-astea de rătăcire, deşi n-aş prea crede. Dacă ar fi avut, ar fi pierdut timp important cu frici şi aberaţii şi n-ar mai fi ajuns aşa mari. Probabil.

Postul ăsta are rolul de a-mi da seama cât sunt de patetică şi de încăpăţânată. Opun rezistenţă mai ceva ca un catâr. După ce dau publish, o să mă las iar de scris. De fapt, nici măcar nu m-am reapucat.

3 Comments
  • radar
    iulie 9, 2012

    Ma faci pe mine sa ma simt jurnalizd, ca prea ai scris frumos temerea ta aici. Iti zic doar ca ai acelasi obicei prost ca mine de a inalta statui cand nu e cazul. Scrii frumos, personal si trebuie sa continui sa faci asta. Pana la un punct cu totii imprumutam idei si clisee, dar crede-ma ca ai particularitati in scris, cum avem cu totii. Ale tale sunt mult prea pregnante ca sa le subestimezi. E scriitura cu suflet inocent, asa ca da-i bataie si nu te lasa intimidata de jurnalistii aia de care zici :*

  • ideisiidei
    iulie 10, 2012

    Cred ca ne subestimam la un moment dat, ceea ce nu e bine. Toti au momente de ratacire. nimeni nu e atat de competent pentru a judeca daca scrii intr-un anume fel sau nu. Gandurile impartasite de tine pe blog merita citite, nu fiindca esti sau nu ziarista, ci pentru ca ele impartasesc trairi si simtiri vibrante care nu sunt intalnite in alta parte.

  • rusbianca
    iulie 10, 2012

    Mi-a spus un prieten mai…matur 🙂 ca el nu are ce sa scrie, pentru ca nu are destula experienta si intelepciune sa dea sfaturi si sa formeze pe altii, pentru ca orice vorba citita influenteaza, mai mult sau mai putin.
    M-a facut sa ma gandesc daca eu am dreptul sa scriu…