Urasc sa raman pe vreun peron sau sa fac cu batista din vreun avion. Urasc frazele astea ascutite: „Ai grija de tine!”, „Sper sa ne vedem curand!”. Mi se infig in inima si imi ia al naibii de mult timp sa le scot. O despartire imi face inima bucati, ma face apatica, plangacioasa. Si uit de verde.

Mi-e frica de ultimele cuvinte pentru ca trebuie sa fie memorabile. Trebuie sa ii tiuie in urechi celui care pleaca atat de puternic, incat sa-l aduca repede inapoi. Intr-o zi am sa spun: „De ce naiba pleci? Stai aici toata viata si gata! Vedem noi ce facem cu restul lumii. De fapt, chiar nu-mi pasa! Vreau doar sa nu-mi mai rupi inima-n doua, sa nu mai bifez in calendar cate zile mai sunt pana vii, sa nu ma mai gandesc la ziua cand vei pleca, desi tu nici nu ai ajuns inca. Sa fie primavara mereu, fara pic de ploaie.”

Pentru mine orice despartire e grea, de cand ma stiu. Atunci cand pun punct unei relatii, atunci cand imi pleaca vreo ruda, vreun iubit, vreun amant, vreun frate adoptat, vreun pisic pentru care nu am fost o mama buna, vreo gasca de prieteni. Toti iau ca suvenir o bucata din sufletul meu.

Urasc sa-mi fie casa plina cu oameni dragi, cu galagie si veselie, apoi sa-mi tiuie urechile de singuratate. Urasc despartirile, mai ales lunea. Urasc ca ai plecat.