Am făcut pentru prima dată scufundări. Dar a fost un drum foarte lung până aici, parcurs cu pași de furnică.

Eram să mă înec când aveam (cred) 12 ani. Ne jucam în Dunăre jocul „Cai și călăreți”. Eu eram călărețul și stăteam în spatele unei fete înalte. Un băiat, tot călăreț, stătea în spatele altui băiat. Noi, călăreții, trebuia să ne împingem cu mâinile până când unul dintre noi cădea. Eu n-am avut suficientă forță, am căzut și am ajuns în apă mai adâncă. Mă duceam ca un pietroi la fund, am reușit să ies o dată la suprafață să iau aer, dar mă scufundam iar. M-au scos la timp, dar am rămas de atunci cu o teamă copleșitoare.

Dintr-o familie de speriați de apă, mama a fost cea care a propus o strategie eficientă să învățăm să înotăm. Poate la vreo doi ani de la evenimentul ăla, eram la mare și mama ne-a propus, mie și surorii mele: „Mergem unde e apa cam până la brâu și dăm din mâini și din picioare spre mal.”

Apoi am prins cât de cât tehnica și aveam curaj să înot de-a lungul malului, dar atât timp cât, dacă mă ridicam în picioare, apa îmi venea cam până la piept. Apoi îmi dădeam provocări să înot în jurul vreunei prietene mai înalte, care era într-o zonă cu apă cam mare pentru mine. Dar doar mă duceam până acolo, îi dădeam roată fetei, și mă întorceam în zona sigură.

Când ne-am mutat în Filipine acum patru ani, pentru 14 luni, am descoperit snorkelingul. Stai în apă, privești plaja, palmierii; bagi capul sub apă – descoperi o altă lume: corali de toate formele, pești colorați, alge, scoici. Fascinată de universul ăsta, aproape că uneori uitam de frica de apă adâncă. De cele mai multe ori intram cu vesta de salvare în apă, dar eram mândră când vedeam cât de departe e fundul mării. Uneori, când mă simțeam mai curajoasă, lăsam vesta pe mal și dădeam câte o tură fără. Apoi turele fără vestă s-au înmulțit.

Acum fac snorkeling și în locuri unde apa are 20 de metri adâncime, dar tot intru cu vesta prima dată. Îmi dau timp să mă obișnuiesc cu peisajul, să identific zonele unde m-aș putea panica (algele și pietrele de care m-aș putea atinge, de exemplu), dar și cele unde sunt cei mai mulți pești. Apoi intru fără.

Scuba divingul era ceva pe care pusesem demult ștampila de „niciodată!”. Îmi imaginam doar cum aș privi în sus, la toată apa de deasupra mea, și cum m-aș simți captivă. Mă sufocam numai cât mă gândeam. Așa că nu mă gândeam deloc la scufundări.

Sunt din nou în Filipine și acum o săptămână, într-o excursie într-un loc bun de snorkeling și de diving, niște prieteni povesteau cum a fost pentru ei să se scufunde. Ce trebuie să faci, la ce să te aștepți, ce face instructorul și ce faci tu. Am hotărât că o să fac cel puțin trainingul în piscină. Primul pas.

A doua zi, cu tot echipamentul pe mine, în apa până la genunchi din piscină, am făcut atac de panică. Simțeam că nu pot să respir, mi s-au înmuiat picioarele și a trebuit să mă așez, am început să plâng, auzeam doar parțial ce-mi spuneau cei din jur. „Respiră, nas, gură”.

Chiar după atacul de panică. Se vede că sunt plânsă și încă fac exerciții de respirație.

După ce m-am calmat, cu lacrimi încă în ochi, mi-am pus ochelarii, tubul de oxigen în gură și am făcut ce-a zis instructorul: „Acum doar bagi capul sub apă, ca la snorkeling, și respiri”. Pot să fac asta. „Acum te așezi în genunchi sub apă și respiri”. Nu pot deocamdată. Doar cu genunchii flexați. Am respirat. Apoi în genunchi, cu capul făcând unde deasupra apei. Am respirat. „Acum intrăm cu totul în piscină, eu te duc, tu doar respiri”. Ok, pot să fac asta. „Acum ne mutăm în mare. Sunt trei țestoase în zona asta”. Ok, vreau să le văd!

I-am făcut semn instructorului să mă scoată o dată la suprafață, dar nici nu-mi amintesc de ce. Mă durea o ureche, mi se părea că am apă în ochelari sau poate mă luase puțin amețeala. Parte din proces. N-am văzut țestoasa pe care au văzut-o prietenii mei pentru că am ieșit din apă puțin mai devreme decât ei. Dar m-am pupat și m-am îmbrățișat la final. Băi ce mare lucru am putut să fac!

Mi-a luat mulți ani să ajung aici și încă n-aș zice cu toată inima că mi-am învins frica de apă. Dar voiam să le reamintesc celor care au nevoie să audă: pașii mici funcționează.

*157.680.000 de respirații, mai exact.