Azi dimineata plangeam in vis si plangeam si in realitate. M-am trezit fara aer, cu lacrimile in san si cu privirea nedumerita a prietenului meu atintita spre mine. Si eu varsam rauri de lacrimi amare si nu puteam sa ma opresc. Cred ca au fost cele mai pure si mai de dimineata lacrimi ale mele.

La 8 fara ceva s-a terminat un cosmar care imi parea ca dura de cel putin doua zile. Si totul era atat de real… Visasem ca tatal meu a murit. Singur, tanar si pe un culoar dintr-un supermarket. Eu doua zile am plans si-am refuzat sa cred. Intrebam oamenii, umblam de nebuna, numai sa dovedesc ca nu era el. O sunam pe mama si ea imi spunea relaxata: „Bine fac. Spalam niste vase.” Si eu printre lacrimi: „Mama, nu cred ca a fost tata. N-are cum.”

Si-am plans amar si de-a binelea probabil vreo douazeci de minute. Ramaneam fara aer, dar fara lacrimi nicio secunda. Mi-am stres ochii intr-un sul de hartie igienica, pe bluza mea si pe bluza iubitului care in continuare era socat. Am reusit sa ma linistesc atunci cand trebuia sa ma trezesc.

Acum ma ustura ochii si probabil sunt umflati. De aproape trei ore imi fac curaj sa il sun pe tata. E mai simplu sa ii scriu un mesaj, caci n-o sa ma auda plangand. De ce e asa greu sa ii spun ca il iubesc, ca e important pentru mine si ca nu vreau sa-l pierd niciodata? Si de ce inca plang?

La fel de greu le spuneti si voi parintilor ca ii iubiti? La fel de… cu lacrimi in ochi si emotie in suflet?